Arthur

Cand eram mica, printre prietenii mari ai lui frate-mio figura si Arthur. Mi se spune mereu ca Arthur a fost prietenul meu cel mai bun si ca numai la el in brate acceptam sa stau. Habar nu am de ce imi tot vine asta in minte acum.

Nu imi mai amintesc mare lucru de cand eram mica. Mai mult o stare. A plecat in Germania si a ramas. Cand l-am vazut eram deja mare si a aparut bineinteles un fel de instrainare.

De fapt, cel mai ciudat este ca am o singura amintire suficient de vie cu Arthur. Putin inainte sa plece s-a oprit cu mine si am colorat impreuna. Sau a colorat el. In tacere. Intr-un echivalent de tacere. Cred ca era un balon din ala cu care zbori si Arthur l-a colorat cu rosu si albastru si probabil si altfel. Si colora asa de frumos, asa de uniform, fara sa apese, fara sa depaseasca. Asa de suficient, asa de firesc. In momentul ala calm, totul era concentrat in Arthur si niste creioane de colorat. Lumea se invartea si Arthur colora cu mine. La scala mica.

Cineva l-a intrerupt atunci si a trebuit sa plece. A lasat pagina neterminata, iar eu am refuzat sa ma mai ating vreodata de ea. Am colorat, in schimb, aproape tot restul cartii.

Si-apoi Arthur n-a mai venit.
N-a mai venit deloc.
Dar macar stiu de ce voiam doar la el in brate.