Fenis

Sus pe vale nu mai locuieste aproape nimeni. O singura casa pe marginea dinspre sat tine bucata asta de trecut in viata.

Trec prin curtea pustie de mai mult de 10 ani a unei gospodarii, calcand cu atentie, sa nu trezesc serpii. In stanga, casa in care matusa Mili se certa cu nora-sa dupa ce l-a traznit fulgeru pe fecior pe camp zace parasita, cu ferestrele mici inchise, cu poarta incuiata. Baba Sara care imi dadea flori din gradina si cu barbat-su care imita cucu cand ma jucam pe-afara au ajuns si ei cu lumanarea la cap intr-o buna zi. Nepotu’ lor , Marcel, cu care nu m-am sarutat la 11 ani, e dus, dus de tot, insurat si cu prunci.

Vegetatia se rostogoleste violent pe o coasta, napadind cele 6 case parasite.

Ridic barna si trec paraul din cateva sarituri. Aici, femeile din sat se adunau candva sa spele panzele albe, intinzandu-le pe bolovani si zbiciuindu-le cu pietre de vale si lemne. Puntea nu se mai vede. Poate a cazut, poate a luat-o careva. Niste ciobani au construit un gard pe proprietatea noastra. Caut in fundatie dupa cheia ruginita si deschid cu greu poarta. Copacii si-au sapat radacini putin credibile, dar puternice, in peretii vaii, tinand parca mortis sa ramana de partea pamantului.

Cand deschid, paradis. Iarba inalta si buruieni, flori de camp cu tulpini paioase care seamana cu musetelul salbatic strajuiesc ograda. Ce tot adunam pe buruieni, intreba baba Leana, nepricepand ca mie si maica-mii ne placeau florile de camp. Uita-le acum, buruienile si nu trandafirii colorati ai vecinei sunt cele care si-au revendicat terenul, ele sunt cele care zic uita-te la noi, suntem aici, pe cand voi ati murit ati murit.

Curtea bunicilor mei are un aer frumos. Ciudata frumusetea unei case parasite. Oamenii dusi de mult, dar natura, mai salbatica decat oricand, navalind in palcuri de maracinis, flori, urzici. Ei trec, ea renaste. Voi cresteti unde vreti, noi crestem unde putem, cum putem, acum si mult dupa ce nu veti mai fi. Noi ne ingropam radacinile in mal, in argila, in pietris, noi razbatem acolo unde voi paralizati, unde cancerul va roade ficatul. Noi ne vom ingropa radacinile in ochii vostri, in mainile voastre, in strabunicii vostri. Salbaticia, singura forta serioasa. Omul, ultimul intrus .

O pasare racneste pe acoperisul grajdului pustiu, cautand in miscari disperate ceva, chemand pe cineva- oricine.

In casa cu camere, cateva icoane privesc prafuite pe geamul usii, iar in bucataria de vara si-au facut culcus serpii, au scurmat pamantul sobolanii. Fantana pare inlemnita in miscare, cu roata mare si neagra nedumerita. In cocina, guitaturile au murit. Gastele, gainile, curcile- azi fantome. Nici macar iepurii nu se mai mira.

Culeg din gradina inca ingrijita de tata cateva rosii si ma intorc. Aprind o tigara, parul carn din copilarie e tot acolo. Pasarea de pe acoperis dispera, sangele speciei striga.

Incui in final poarta veche si ruginita, e timpul sa se intoarca vacile si bivolii de la pascut, ingropandu-si copitele in malul de pe ulita si mugind cu ochii lor mari si blanzi si trunchiurile lor dracesti. Dar talangile se indeparteaza de casele din pamant, triste si batute de soarta, si se indreapta spre sat, acolo unde mai au inca unde intra…

 

All the words are gonna bleed from me and I will think no more

Cod binar in care incap multe

De la fanaticii religiosi si pana la laboratoarele albe si fara praf, suntem toti in cautarea ireductibilului. Sau convergentei. Sau spune-i cum vrei. Mare si cuprinzator sau mic si indivizibil, natura cautarii e similara. Acelasi lucru ne chinuie, aceeasi nevroza universala. Aceeasi nevoie de ceva care nu dispare, care nu se relativizeaza, care nu cedeaza. Democrit pretindea ca totul se schimba, totul se transforma, ca orice lucru nou se reconstruieste din aceleasi unitati de baza, spulberate de vant, care sunt atomii. Acum stim ca exista ceva mai mic decat atomul si cautam alte chestii mai mici. Din ce in ce mai mici. Sau mai mari, mai cuprinzatoare. Poate am gresit si cuvantul e unitate. Cand le gasim, deznadajduiti, le testam in draci si cautam altele. Intre atomii lui Democrit si String theory, intre rugaciune si universul ordonat al lui Einstein nu exista mari diferente. E doar aceeasi goana dupa ecuatia primordiala, dupa fractia care ar putea defini tot. E in sfarsit goana dupa un Dumnezeu, dupa dragoste, dupa energie, dupa ireductibil, dupa tot ceea ce alimenteaza visele umane. Toti suntem dogmatici. Pana si noi, cei care ne indoim de atatea. Pana si noi, cei care ne indoim de coerenta. Pana la ultimul.

Nu raspund cu brutalitate, ti-am spus, decat la brutalitate. Decat la ceea ce ma ameninta si ma mutileaza cu buna stiinta. Nu e atat de greu de inteles, de fapt, ca imi e resursa mai la indemana. Ca nu putem fi sfinti la nesfarsit si nici martiri bine dozati. Razboaiele se poarta cu arme si nu cu flori. Poate headerul nu mi se mai potriveste, dar diferenta totusi exista : nu iau arma decat dupa ce port floarea. Nu iau arma decat cand atunci altul o ridica inaintea mea. Devine instinctiv dupa o vreme. Si ma face sa pierd prea des.

Dar am inceput sa iau arma din prima si asta ma indurereaza. Nu pot sa accept ca e doar o problema de chimie.

Mi-am dat seama ca sunt un fel de Tinkerbell, o fatutza care- in plin complex al salvatorului -are un talent clar : sa repare oameni. Oricat de putin, pot sa ii fac sa functioneze. Sau, dimpotriva, sa ii desfac, sa ii cobor in genunchi in lacrimi si sa le arat ca sunt facuti din arcuri si fiare. Atunci cand ma stric, nu e nimeni in jur sa ma repare. Numai atunci iau capricioasa jucariile si incerc sa le dezmembrez. Si e mereu prea tarziu, fiindca le-am aratat deja reteta.

O alta carte buna a fost Fury.

Pana atunci, trebuie sa fac simulacrele sa puste. Sa le dau eu singura viata. Sa devina din a four sau n letter word ceva ce functioneaza. Trebuie sa hranesc un suflet dedublat, un corp intors impotriva sinelui. Si invers. Trebuie sa hranesc cel putin doua suflete si in acelasi timp sa ma obisnuiesc cu faptul ca Spinoza avea aproape dreptate. E greu. E chinuitor. E aproape imposibil.

Poate nu sunt simulacre.

Daca acea fractie ireductibila exista si daca are un nume incep sa empatizez.

Maica-mea a omorat sau a facut disparuti cei doi paianjeni imensi si negri de la exteriorul usii. Am plans. Se miscau greu fiindca erau mari si se intorceau in fiecare seara in gaurica lor. Dimineata plecau devreme, seara ii gaseam acolo. Luni de zile. Cat de putin intruziv, nu ? Nu s-au urcat niciodata la mine in pat . Totusi, imi erau simpatici. Nu credeam ca pot sa plang dupa paianjeni fiorosi.

Lor nu le-am dat niciodata un nume.

 

(“What DO New York couples fight about”)

…

“Death is more than love or is it. Art is more than love or is it. Love is more than death and art, or not. This is the subject. This is the subject. This is it.

What deflects us from the subject is loss. Of those we love, of the Orient, of hope, of our place in the book. Loss is more than love or is it. More than death or is it. More than art, or not. Darius Cama’s “fourth function” added, to the tripartite system of Indo- European culture (religious sovereignty, physical force, fertility), the necessary additional concept of the existential outsider, the separated man, the banished divorcé, the expelled schoolboy, the cashiered officer, the legal alien, the uprooted wanderer, the out-of-step marcher, the rebel, the transgressor, the outlaw, the anathematized thinker, the crucified revolutionary, the lost soul.

The only people who see the whole picture are the ones who step out of the frame. If he was right then this is the subject also. If he was wrong, then the lost are merely lost. Stepping out of the frame, they simply cease to exist”.

Salman Rushdie, “The Ground Beneath Her Feet”

Despre idoli si drepturi (I)

Ma nedumereste pana in ziua de azi faptul ca oamenii inca mai au atat de multe ideologii. Drept vorbind, nu pretind ca as fi singura care si-a dat seama, oamenii de stiinta si economistii sunt cel mai putin capabili sa realizeze fragilitatea sistemelor in care muncesc. Cativa mari oameni au construit, cu toate precautiile initiale, mari teorii, validate de o comunitate cu aceeasi idee despre lume si despre ce ‘inseamna’ lucrurile care o inconjoara. Au venit mai apoi acesti mici profesionisti, capabili sa cunoasca toate buzunarele domeniului, uitand insa ca si ei lucreaza in interiorul unor teorii, cu idei si instrumente definite de fix aceiasi indivizi care le-au conceput. Le iau de reale si le afiseaza drept reale, ironici la ‘prostia’ celor care incearca sa le puna in discutie. Si apoi avanseaza noi teorii, pe baza celor vechi si proaste.

Asa se construiesc realitatile, realitatile noastre. Suntem mici zidari care lucram fiecare la icoana noastra pe marele zid care am auzit ca va fi o catedrala, uitand ca ni s-a ordonat sa construim un circ. Si zicem tuturor trecatorilor ca lumea adevarata e cea pe care am invatat-o la scoala.

Primul “don’t” in calea spre a ajunge un om original: nu lua teoriile drept adevaruri. Cel mai jenant lucru la un intelectual e autoreflexibilitatea.

Apoi vin oamenii religiosi, carora oamenii de mai sus incearca sa le impuna aceleasi gesturi de gandire, « riguroase », prefabricate, sperand sa le inlocuiasca superstitiile cu alte « teorii » despre coerenta. Universul e matematic. E elegant. E logic. E coerent. Misiunea unei mari parti din fizica teoretica din zilele noastre e sa –l ia pe Einstein, sa-l puna alaturi de fizica cuantica si sa vina cu o noua teorie care sa fie coerenta. Iata un nou dumnezeu : coerenta. Nietzsche ar fi mandru.

Stiu, stiu, fara simplificari nu se poate. N-am zis ca nu. Am zis doar ca e discutabil.

Apoi vine justitia. Oamenii de rand nu prea au idee despre justitie. Cu atat mai putin in Romania. Incalca-le drepturile, vor ridica din umeri si vor zice ca asta e legea padurii. Dreptul este, in general, un privilegiu al profesiei.

De asta nu cred in educatie. Fiindca iar am uitat pornirea. Incercam sa educam mase, constrangandu-le sa ingurgiteze teorii, ca sa renuntam apoi la ele si sa dam premiul celor mai ascultatori. Fiindca nu uitati, copii, educatia universitara este un privilegiu si nu un drept. Desi in societatea noastra cautam sa avem cat mai putini analfabeti, restul nu pot deveni mai destepti asa, pe gratis. Nu isi pot bate joc pur si simplu si invata, sa zicem, ceva ce nu le-am predat noi, chiar daca uneori e ilogic, uneori e contraintuitiv si uitam sa mentionam sursa sau ca pana si logica si intuitia sunt jucarele. Nu va amagiti,vorbesc pana si de marile facultati private, liberale, cu “tuitie” de mii de euro, cu program « la liber » si cu « opinii critice ». Nu exista animal mai periculos decat omul care vrea cu orice pret si in absolut orice circumstanta sa demonstreze ca are un spirit critic care sustine fix contrariul. Atentie, nu am dori sa stricati acesti bani pe jointuri, trebuie sa invatati prudent. Apoi, cand sunteti pe cont propriu, puteti sa va rezolvati erorile psihice si sa gasiti o coerenta a voastra.

E prea tarziu. Suntem scarbiti si plictisiti. Lasa-ne acum. Fii un mentor, fie-ti mila ca nu pricep, dar nu ma forta. Hai, propun o noua valoare : echidistanta initiala.

Iar am uitat cu totii de la ce am pornit. Prea multe jointuri, luate de la tot felu’ de baietzasi de cartier. Care vor fi cu atat mai putin legalizate fiindca acum ca lumea e speriata de etnobotanice. Si ceaiul si cafeaua sunt ambele lichide. Uite alta afirmatie. E mai usor sa ii tinem asa, prostuti si neinformati, cu o tabara care crede ca de la un fum te urci pe pereti si faci ca lupu´ si o alta tabara careia ii e greu sa recunoasca: da, ba, poti ajunge dependent psihic. Ca de orice altceva.

Ce cautam , de fapt ? Printre altele, cica cunoastere si libertate.

In seara asta, regula e incoerenta. Da’ io n-o sa stiu.

Pain is so close to pleasure, everybody knows

A venit primavara, lesbienele se saruta din nou in usile boulangeriilor, au rasarit din nou ghioceiinarciselepapadiileviorelele si aerul te izbeste parfumat, innebunitor in fatza, « inca traiesti »,  « inca esti aici », «  inca respiri ».

Respiri. Seva din trunchiri se ridica in acelasi timp cu sangele, reinnoire fara ocolis, cadenta in trei timpi, orgasm in trei batai de vulva, toate striga toate striga « ce faci ? » « ce astepti ? » « cand ni te alaturi ? »

Si doare, toate dor, in trei timpi, in trei priviri, in trei pompaje de ovare. Si ranjesti ca o vita, caci doare frumos, e frumos cand doare, doare cand e frumos.

Si s-a deschis Roland-Garrosu si lumea canta blues la metrou si au inflorit copacii si a ajuns norul din Japonia si zeci de melci se desfac dupa fiecare ploaie, ca niste discuri parabolice, in fatza usii.

Azi noapte am sarit pe un geam si m-am teleportat la Cernobil, in ziua catastrofei. Era seara si oamenii se uitau la un nor care crestea, crestea si avea sa-i omoare pe toti.

Stiu, nu era asa.

Din vis in vis ca-n Versetele Satanice, am plans in minim doua.

Miroase frumos, dulce, magic, aproape diabolic. Avem masa in spatele casei. Bem cafea, bere, suc, cafea. La radiatii invizibile si o gaura neagra care absoarbe timp.

 

 

 

 

Arthur

Cand eram mica, printre prietenii mari ai lui frate-mio figura si Arthur. Mi se spune mereu ca Arthur a fost prietenul meu cel mai bun si ca numai la el in brate acceptam sa stau. Habar nu am de ce imi tot vine asta in minte acum.

Nu imi mai amintesc mare lucru de cand eram mica. Mai mult o stare. A plecat in Germania si a ramas. Cand l-am vazut eram deja mare si a aparut bineinteles un fel de instrainare.

De fapt, cel mai ciudat este ca am o singura amintire suficient de vie cu Arthur. Putin inainte sa plece s-a oprit cu mine si am colorat impreuna. Sau a colorat el. In tacere. Intr-un echivalent de tacere. Cred ca era un balon din ala cu care zbori si Arthur l-a colorat cu rosu si albastru si probabil si altfel. Si colora asa de frumos, asa de uniform, fara sa apese, fara sa depaseasca. Asa de suficient, asa de firesc. In momentul ala calm, totul era concentrat in Arthur si niste creioane de colorat. Lumea se invartea si Arthur colora cu mine. La scala mica.

Cineva l-a intrerupt atunci si a trebuit sa plece. A lasat pagina neterminata, iar eu am refuzat sa ma mai ating vreodata de ea. Am colorat, in schimb, aproape tot restul cartii.

Si-apoi Arthur n-a mai venit.
N-a mai venit deloc.
Dar macar stiu de ce voiam doar la el in brate.